Arhivă pentru Decembrie, 2008

Războiul generaţiilor

Posted in Reportaj with tags , on Decembrie 24, 2008 by crinapopa

conflict

Oricît nu ar părea de straniu, în secolul XXI, conflictele dintre generaţii de toate vîrstele sînt catalogate drept un ingredient forte, exemplar la capitolul frecvenţă, în ceea ce priveşte existenţa noastră cotidiană. Prezenţa acestor fenomene marcate de incompatibilităţi la nivel de gusturi, păreri, sentimente, comportament, atitudini, incomodează şi pune în gardă spiritele libertine, moderniste, care preferă să-şi ducă traiul în conformitate cu regulile prezentului, ignorînd cu fermitate tradiţiile şi valorile morale ale vremurilor de altădată. De cele mai multe ori, protagonişti ai „ciocnirilor vulcanice” sînt părinţii şi odraslele lor (ajunse la o vîrstă critică numită adolescenţă) – două firi opuse ca temperament, stil de viaţă, mod de gîndire …  

Tabăra cea mai cumpătată, mai raţională şi mai echilibrată o formează mentorii copilăriei noastre, cei ce ne-au dădăcit şi ne-au purtat de grijă, încă de la primele clipe ale existenţei noastre pe pămînt, în timp ce în tabăra adversă se află spiritele tinere, rebele, avangardiste, care mai mereu poartă la fundul buzunarului dorinţa de a schimba lumea şi de a se ghida după propriile principii de viaţă. De obicei, neînţelegerile dintre generaţii au la origini diverse concepţii, prejudecăţi şi tradiţii ale timpurilor strămoşeşti, asimilate uşor de cei trecuţi de floarea-vîrstei, graţie predilecţiei lor pentru conservatorism. Din toate astea rezultă o gamă variată de constrîngeri pe care părinţii le impun copiilor lor.

În rezultat, adolescenţii se izolează treptat de anturajul lor apropiat şi îşi construiesc un univers virtual, asimilînd deviaţii comportamentale ce le sunt pe plac şi care, în mod obligatoriu, se încadrează în tiparele contemporaneităţii. Adolescenţii sînt atraşi ca un magnet de tot ce e nou, original, extravagant, senzaţional şi riscant. Ei preferă să ducă o viaţă lipsită de griji şi de morala părintească care adesea e considerată un uriaş pericol pentru timpanele lor sau o pierdere zadarnică de timp. Părinţii, la rîndul lor, ripostează fie cu ajutorul Sfîntului Nicolae din cui, fie îşi lipsesc copilul de mărinimoasa sponsorizare cu care mai ieri îl alintau. În cele mai rele cazuri, părinţii îşi ignoră odraslele şi le oferă posibilitatea de a fi „liberi de contract” şi de a se descurca de unii-singuri pe arena imensă a vieţii. În toată această dramă, nu există decît u singur vinovat – Timpul, căci cu trecerea lui, se schimbă gusturile, obiceiurile, modurile şi stilurile de viaţă, mentalitatea şi comportamentul uman. Dintotdeauna, generaţiile nu s-au mişcat paralel şi nu au avut o viteză egală.

Maturitatea şi-a manifestat mereu nostalgia faţă de timpurile bune de altădată şi a încercat cu insistenţă să convertească tinereţea la dogmele, credinţele, obişnuinţele şi idealurile trecutului, mizînd pe modelarea prezentului după chipul şi asemănarea acestuia. În tot acest timp, tinerii, însă, s-au ţinut tari pe poziţii, în lupta cu normele depăşite şi au apelat la diferite şiretlicuri pentru a păstra o relaţie armonioasă cu cei ce le-au dat viaţă şi pentru a nu se lăsa înrobiţi de influenţa acestora.

Întrebaţi care e relaţia dintre ei şi părinţii lor, cîţiva adolescenţi au declarat următoarele:
Tudor, 17 ani, Chişinău:  „Eu îmi iubesc familia şi îi respect dorinţele, dar totul cu măsură. Atunci cînd părerile mele nu coincid cu cele alor mei, încerc să găsesc o cale de a-i convinge că aşa e mai bine pentru mine şi că ei nu vor avea de suferit de pe urma escapadelor mele. Mă bucur că am nişte părinţi înţelegători, care mă susţin şi la bine şi la rău, şi pe lîngă toate astea îmi sunt cei mai buni prieteni”.
Doina, 16 ani, Ghidighici: „Relaţia pe care o am cu părinţii mei e una obişnuită pentru vremurile noastre. Ca să fie mai clar, certurile şi mustrările de tot soiul sînt mereu la datorie în casa noastră. Motivele sunt diverse, începînd cu stilul vestimentar pe care părinţii mei nu-l agreează şi sfîrşind cu  preferinţele mele în materie de muzică, pasiuni, prieteni, ora la care ar trebui să merg la culcare…”
Mihaela, 15 ani, Chişinău: „Mi se întîmplă des să mă cert cu ai mei, ba din cauza faptului că fusta-i prea scurtă, ba că cheltui prea mulţi bani sau stau prea mult în faţa calculatorului, delectîndu-mă cu jocuri şi discuţii pe Net. Părinţii îmi reproşează des că nu citesc literatură artistică şi-mi pierd timpul în van, fără să am vreo realizare de care să fiu mîndră, ceea ce pe timpul lor era o mare ruşine. Într-un fel îi înţelg, dar consider că şi ei ar trebui să conştientizeze că sîntem în secolul XXI şi acum nimeni nu mai pune preţ pe standardele de altădată”. Psihologii califică aceste antagonisme drept un fenomen obişnuit, benefic şi specific oricărei societăţi cu mari năzuinţe spre progres. Iată de ce sfatul lor se rezumă la multă răbdare şi capacitate de înţelegere, calităţi pe care, în mod normal ar trebui să le posede orice părinte care îşi iubeşte copilul şi se gîndeşte la dezvoltarea armonioasă a acestuia.

Cristina Popa

O felicitare – pentru cei cu suflet mare

Posted in Mesaje de felicitare with tags , , on Decembrie 24, 2008 by crinapopa

beautiful_flowers_wallpaper_9b2ec

Scumpii noştri profesori,
Gingaşi precum nişte flori,
Vă urăm numai de bine
Pentru anul care vine.
Să aveţi elevi cuminţi,
La învăţătură sfinţi,
Cu purtare ideală
Şi frecvenţă maximală,
Să culegeţi doar fericire
Din munca dvs de instruire,
Respectul să nu vă ocolească,
„Cineva” acolo, sus, să vă iubească.
Să nu ştiţi ce-nseamnă întristare,
Viaţa să vă fie-o lungă sărbătoare
Şi remuneraţi să fiţi cum se cuvine,
La mulţi ani, la multe clipe senine!

Hepatitele virale B şi C fac mai puţine victime

Posted in Actual, Sănătate with tags on Decembrie 24, 2008 by crinapopa

Incidenţa morbidităţii prin hepatitele virale B şi C s-a diminuat în primele 6 luni ale anului curent, cu aproximativ 22%, constituind 70 de cazuri.
Potrivit unui raport de activitate întocmit de Direcţia de Statistică din cadrul Spitalului Clinic de Boli Infecţioase „Toma Ciorbă”, din capitală, din totalul de112 cazuri de infecţii hepatice acute, înregistrate în instituţia medico-sanitară de profil, 41% din cazuri o constituie infecţiile cu VHB(hepatita de tip B) şi 21% – infecţiile hepatice de tip C, numărul cazurilor de infectare cu viruşi hepatici fiind în descreştere, comparativ cu perioada similară a anului precedent, cînd s-au înregistrat 260 de cazuri de infecţii virale acute şi 1648 de cazuri de hepatite cronice.


Potrivit bilanţului, de pe urma infecţiilor hepatice virale de tip B şi C au suferit atît persoane apte de muncă, cît şi copii, coraportul în funcţie de vîrstă fiind de 1:2 persoane. Acelaşi bilanţ relevă că rata morbidităţii prin hepatitele virale, în funcţie de sex, are o incidenţă mai mare în rîndul femeilor, constituind circa 60% din totalul de cazuri depistate, în timp ce, în rîndul copiilor cea mai înaltă frecvenţă a îmbolnăvirilor cu hepatitele virale de tip B şi C se atestă la copii cu vîrstă cuprinsă între 14-18 ani(68% din cazuri), 4-14 ani(13%), 1-2 ani(9%).

Hepatitele virale reprezintă un grup de maladii infecţioase, antroponoze, cauzate de virusuri hepatotrope, cu diverse mecanisme de transmitere(direct, prin transfuzii de sînge ori plasmă infectată provenind de la purtători cronici de viruşi, indirect, prin intermediul unor instrumente chirurgicale, ace de seringi, instrumentar stomatologic, ace de acupunctură infectate, prin contact sexual neprotejat cu persoane contaminate) şi manifestări clinice ce se caracterizează prin fenomene de intoxicaţie generală, dereglări ale sistemului digestiv, îndeosebi ale funcţiei ficatului, cu/sau fără apariţia icterului, iritabilitate, oboseală, anorexie.

Evoluţia acestora pot cauza ciroză hepatică, cancer şi chiar cazuri de deces.
Pentru a preveni creşterea morbidităţii prin hepatite virale, Iurie Lichii, medic infecţionist în cadrul Centrului Medicilor de Familie Nr. 6, din capitală, recomandă populaţiei să apeleze la vaccinare împotriva infecţiilor virale, protejarea în timpul raporturilor sexuale, evitarea utilizării acelor sau a seringilor folosite, precum şi a instrumentelor ce ar putea avea urme de sînge pe ele(aparate de ras, periuţe de dinţi), evitarea efectuării tatuajelor sau piercingurilor în locaţii dubioase, care nu prezintă încredere.   Potrivit unor date statistice din martie 2008, hepatitele virale reprezintă a cincea cauză de deces în ţara noastră, cu circa 3000 de decese înregistrate pe an şi cu o rată a mortalităţii de 7 ori mai înaltă decît în ţările Uniunii Europene.

Odihna activa – o sursă de sănătate şi echilibru sufletesc

Posted in Sănătate with tags on Decembrie 23, 2008 by crinapopa

Viaţa noastră cotidiană abundă în griji şi probleme de tot soiul, dar, din fericire, toate aceste greutăţi pot fi depăşite în zilele de odihnă, atunci cînd serviciul şi preocuparea noastră pentru treburile de prin gospodărie sunt poza-zilei3lăsate în umbră, în timp ce distracţia şi relaxarea îşi intră în drepturi. Cu siguranţă, te-ai gîndit, şi nu numai odată, cum ai putea să te odihneşti mai bine, să te încarci cu energie pozitivă şi cu o porţie mare de optimism într-un timp record, astfel încît să nu regreţi mai tîrziu că ai pierdut vremea de pomană  şi nu ai avut o atitudine serioasă faţă de „mica vacanţă” de la sfîrşit de săptămînă.
De multe ori, revenind de la serviciu, după 2 zile de odihnă, nu prea avem cu ce să ne lăudăm la capitolul „răsfăţ”. Motivul – lipsa de iniţiativă şi de curaj sau şi mai rău – obişnuinţa de a nu ieşi din tiparele tradiţiei de familie, care, de obicei, se reduce la mai multe ore de somn, cititul ziarelor sau al unor cărţulii, gătitul mesei, discuţii îndelungate purtate la telefon cu prietenii, relaxarea în faţa televizorului, navigarea pe net, cu care adesea sfîrşeşte o zi plictisitoare de duminică. Şi aşa, săptămînă după săptămînă, cu o dispoziţie sumbră, lăsăm în urmă zilele de odihnă, fără a le simţi prezenţa, fără a ne bucura din plin de posibilitatea de a le petrece într-un mod cît se poate de frumos, captivant, dar şi sănătos.

Paradoxal, dar oboseala acumulată pe seama activităţilor noastre  casnice sau profesionale, îşi găseşte ades remediul în trîndăvie. Ne este lene să ne odihnim sănătos ! Şi acest lucru e lesne de înţeles, pentru că noi, obişnuim să percepem odihna ca pe o stare de destindere a corpului nu şi a creierului suprasolicitat de informaţie. Ce să mai zicem de ochişorii noştri, la a căror soartă nu ne prea duce capul să ne gîndim, continuînd să-i lipsim zilnic de „un concediu” binemeritat. Pentru omul contemporan, odihna pasivă a devenit deja o tradiţie şi această tradiţie e foarte bolnăvicioasă, întrucît ea ignoră mişcarea, natura, societatea, oamenii dragi, într-un cuvînt, tot ce înseamnă un trai sănătos, dătător de forţe, energie şi bună dispoziţie.

Astfel, ca să nu mai dăm cu piciorul şansei de a petrece timpul liber combinînd utilul cu plăcutul, nu trebuie decît să facem o alegere corectă: în loc să ne petrecem serile tolăniţi în fotoliu, în faţa televizorului, mai bine-ar fi să facem o plimbare în aer liber alături de persoanele dragi, iar atunci cînd avem ocazia să alegem între a trage un pui de somn la amiază şi cîteva ore de joacă sau escapade în oraş(la teatru, muzee, cinema …) cu membrii mai mici ai familiei sau prietenii apropiaţi, să optăm pentru cea de-a doua  variantă, întrucît aceasta ne va aduce mult mai multă satisfacţie şi ne va ajuta să ne simţim cu adevărat împliniţi. Evitînd odihna pasivă, ne vei mai da dovadă de egoism, nu te vei mai obosi pe tine însuţi şi pe cei dragi ţie, în schimb, vei urma principiile unui mod de viaţă sănătos, raţional şi echilibrat, oferindu-le celor ai casei şi ţie însuţi trăinicia, căldura, atmosfera prietenoasă şi felia de atenţie  şi energie de care aveţi cu toţii nevoie ca să puteţi face faţă ritmului accelerat al vieţii cotidiene.

Reportaj „Unitate prin diversitate în centrul capitalei”

Posted in Reportaj with tags , on Decembrie 7, 2008 by crinapopa

207

Convieţuirea armonioasă între etniile unui popor este cheia către trăinicia şi prosperarea acestuia, în timp ce detaşarea de stereotipuri şi discriminare de orice gen, alăturată respectului şi atitudinii empatice vizavi de celelalte naţionalităţi convieţuitoare este izvorul întregului Bine în societate. Pornind de la această reţetă a fericirii unui popor, unitatea prin diversitate a devenit de la un timp încoace un deziderat primordial în politica naţională a statelor multietnice ce îşi asumă angajamentul de a asigura egalitatea de şanse, deplinătatea drepturilor, convieţuirea paşnică şi schimbul cultural reciproc între majorităţile şi minorităţile etnice din teritoriu.

Încă din timpul celor două războaie, ţinutul Basarabiei a găzduit conglomerate de naţionalităţi şi minorităţi etnice, al căror număr depăşeau cifra de un milion de locuitori, cu o pondere mare evidenţiindu-se: ruşii – 12,3%, ucrainenii – 11%, evreii – 7,2 %, bulgarii – 5,7%, germanii – 2,8%, acestora alăturîndu-se comunitatea ungară, sîrbă, croată, cehă, slovacă, poloneză, greacă, armeană, albaneză, romă… Astăzi, acest tablou multietnic îşi păstrează practic aceeaşi consistenţă, fiind un rezultat datorat atît tratatelor internaţionale sau hotărîrilor adoptate de societăţile Naţiunilor, cît şi datorită spiritului tolerant, paşnic şi prietenos al majorităţii etnice din teritoriu.

Întru fortificarea ideii de prietenie şi conlucrare multietnică, deja al 8-lea an la rînd, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, inima Moldovei găzduieşte Festivalul etnocultural cu genericul „Unitate prin diversitate”. Sute de locuitori ai capitalei, cu mic cu mare se adună în grădina publică „Ştefan cel Mare” pentru a asista la o paradă de culori, costume tradiţionale, mîncăruri ale diverselor bucătării naţionale, cîntece, dansuri, simboluri şi jocuri multietnice. De această dată, m-am pierdut şi eu printre ei, în ciuda timpului posomorît de afară, care ţinea morţiş să ne binecuvînteze cu cîte o ploaie măruntă şi rece. Cîteva acorduri slabe de fanfară, un imn intonat cu o jumătate de gură de un grup pestriţ de oficiali şi reprezentanţi ai diverselor etnii naţionale adunaţi în preajma monumentului voievodului Ştefan cel Mare, mi-au furat pentru o clipă privirile,
făcîndu-mă,  fără voie, martoră la bucuria lor de moment. Îi priveam de la distanţă stingherită de privirile lacome ale trecătorilor zgribuliţi de frigul de afară şi ne minunam cu toţii de mîndria şi siguranţa cu care aceştia îşi ghidau paşii spre adevăratul suflet al petrecerii.
Ploaia de umbrele din stradă, sunetul obositor al claxoanelor, mutrele oţetite ale trecătorilor, toate astea miroseau a plictiseală, în timp ce în inima Aleii Clasicilor, decorată cu covoare, drapele, broderii, picturi şi variate obiecte de artizanat, agitaţia era în toi: o avalanşă de voci întretăiate de efort, nehotărîre şi entuziasm se auzeau în stînga şi în dreapta mea: „Să o luăm la stînga, poate acolo e comunitatea romilor”, „vai, ce spui, să o luăm la dreapta, nu veyi ce picturi frumoase sunt expuse acolo”!!! „Fetelor, da poate intrăm în Casa Mare, aşa cum se şi cuvine cînd te duci prin ospeţe?”, au răsunat nişte voci nehotărîte, în urma mea, în timp ce de colo-colo, reprezentanţi ai diverselor etnii , se strecurau printre trecători, purtînd straie naţionale.
Deodată, un dangăt puternic de clopot străpunse cu ecoul său văzduhul. Cerul fu împînzit de o ploaie multicoloră de baloane. Cîntecele populare şi horele moldoveneşti nu se lăsau aşteptate…Totul în jur părea o scenă ruptă din poveşti cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosînzene care mai de care. Casa Azerilor, Curtea ucrainească, Societatea de cultură greacă „Eretria”, Comunităţile belarusă, rusă, evreiască, turcă, azerbaigiană, romă, şi-au deschis larg uşile, întîmpinîndu-şi oaspeţii cu zestrea lor tradiţională, la care era cu neputinţă să nu tragi cu coada ochiului şi să nu te macine întrebări de genul: „Da asta ce mai e?”, „Şi asta la ce foloseşte?”, „Mmmdaaaa, Frumos şi cine e meşterul iscusit? ”.


La o aruncătură de băţ, răsuna un cor de voci feminine acompaniate de un acordeon: „Rascoji pro milovo moio …. Oi, Zacekaloiasi ia ego…” Podrujenca, Pro kohanovo vseo pravdo rascoji ….”Ce gospodărie se mai fie asta? Aaaa, nu încape nici o îndoială: e curtea Ucrainească! Intru înăuntru, mă apropii de o măsuţă improvizată: pe ea – sărmăluţe călduţe de-ţi lasă gura apă, mici rumeniţi la cuptor, plăcinţele şi copturi puhave, toate astea fac cu ochiul trecătorilor amorţiţi de frigul de afară.  Maşinka, o toamnă trecută de mult de floarea vîrstei, îşi aşează cu grijă şalul pe umeri şi mă pofteşte să gust din bucătăria tradiţională a vecinilor noştri de la răsărit. Vhodi, doroguşa. Paprobui, iak vkusnîe plaţîntî! Nu mă avît să le rup din intimitate. Prefer să mă furişez discret către ieşire şi să le admir de la distanţă, în timp ce în gospodăria alăturată, un grup de bărbaţi vînjoşi ciocnesc cîteva păhărele de vin roşu-purpuriu.


Şi cum era de aşteptat, în scurt timp, pe ospeţe apar şi musafirii de onoare: mai mulţi demnitari, printre care primarul capitalei, Dorin Chertoacă şi speakerul Parlamentului, Marian Lupu. Cu o strîngere de mînă, cei doi stîrnesc interesul publicului şi blochează trecerea, cu toată suita guvernamentală de bodyguarzi. Jurnaliştii se pierd în toată forfota asta, nu cumva să le scape vreun moment mai curios, în timp ce pe strada romilor se anunţă veselie mare. Feţe îmbujorate, glume pipărate, dansuri tradiţionale, fete frumoase şi flăcăi cu un zîmbet pînă la urechi dau startul marii petreceri. Bulibaşul gătit la 4 ace se prinde în horă şi îndeamnă trecătorii la dans.


Pe foc, cîţiva mici sfîrîie necontenit, în timp ce ceaunul cu sarmale îmbie lumea la o mică degustaţie de pomină. Toată capitala sărbătoreşte Unitatea prin diversitate. Romi, Bulgari, Români, găgăuji, azeri, evrei şi alte minorităţi naţionale marchează cel de-al 8-lea an de prietenie şi înţelegere reciprocă  interetnică. Muzica sună necontenit prin mahalale. De sus cerne mărunt cu picături de ploaie. E frig, dar nimănui nu-i arde să o ia spre casă. Puhoaie de umbrele se strecoară cu grijă printre standuri. Ansamblu de dans Ţărăncuţa încinge o horă pătimaşă în scenă, la doar doi paşi de Casa Mare. În satul etniilor e mare sărbătoare şi cheful se anunţă a fi de durată: cam 3 zile şi 3 nopţi, aşa cum se obişnuieşte pe la moldoveni. Păcat, însă, că mîîne e zi de luni şi temele nefăcute mă aşteaptă cu nerăbdare acasă. Păcat că miezul zilei a sunat prea devreme pentru mine şi ca să nu distram magia basmului, trebuie să-mi grăbesc paşii. Poate că la anul am să recuperez clipele frumoase pe care acum sînt nevoită să le ocolesc. Poate că la anul… , sau, cine ştie cînd?
Cristina Popa

Reportaj „ 5-4 5-4, ţara e organizată”

Posted in Reportaj with tags on Decembrie 7, 2008 by crinapopa

„Domnişoară, pe aici nu se permite trecerea, aşa că vă poftesc  să o luaţi la stînga şi să ocoliţi zona, dacă nu intenţionaţi să vă creaţi neplăceri „, mă anunţă pe un ton grav, un agent de circulaţie zgribulit şi înfumurat. Cu coada ochiului, îi trag o privire indignată şi-n timp ce nenea poliţist îşi flutură în văzduh bastonul de cauciuc, indicîndu-mi direcţia încotro trebuie să o apuc, îmi iau inima în dinţi şi-ncerc să mă asigur că cele rostite mai devreme se refereau la mine şi nu la o trecătoare din preajmă: „Cer scuze, cu mine vorbeaţi anterior? ”, intervin eu încercînd să încheg o discuţie cît de cît amicală.


„Păi, clar lucru, că doar nu vorbeam de unul singur, dar din cîte văd, fără „tolk”. „Blin”, Oare nu se vede clar că aici a fost montat un gard de metal şi că trecerea spre strada „N. Iorga” intersecţie cu „Bucureşti”, precum şi strada „Maria Cibotari” intersecţie cu „Bucureşti” este temporar blocată şi supravegheată de forţele de ordine?”
Ruşinată, arunc o privire în jur: în Grădina publică Ştefan cel Mare abia de mai găseşti persoane în civil, poliţiştii, în schimb, sunt cîtă frunză şi iarbă. Îi simţi de la o poştă: pas cadenţat, priviri sfredelitoare, replici tăioase, zîmbete false şi aere de VIP, cu un arsenal de calităţi atît de bogat e imposibil să treacă neobservaţi. Dispersaţi ca nişte piese de şah pe o tablă de joc, reprezentanţii forţelor de ordine îşi raportează din 5 în 5 minute care e situaţia în zonă: „5-4,  5-4. aici 5-1. Raportez: Ţara e organizată. 5-1, aici 5-4 şi la noi situaţia e sub control”.
Pentru o clipă, încerc să-mi amintesc ce dată figurează azi în calendar. E joi, 13 noiembrie 2008. Parcă nu mi-a scăpat nimic important. Atunci pentru ce mă rog atîta zarvă? Nu mă urnesc din loc, trebuie să aflu motivul unei asemenea mobilizări de pomină şi cum cea mai potrivită persoană care ar putea să mă ajute cu informaţii se află în faţa mea, nu stau mult pe gînduri şi o întreb curioasă: „Mmmdaaaa, abia acum îmi dau seama că toată treaba asta nu e nici pe departe un chow cu camera ascunsă. Totuşi, care e motivul unei supravegheri atît de riguroase, de pe urma căreia , noi – cetăţenii de rînd sîntem impuşi să înfruntăm dificultăţi şi incomodităţi în drumul spre serviciu? , De ce este îngrădită trecerea? De ce este izolată zona din preajma Palatului Republicii, iar maxi-taxiurile nu sînt lăsate să-şi urmeze cursul obişnuit?”. „Aşa trebuie”, mi se răspunde în grabă.  „Aşa trebuie?. Ce explicaţie mai e şi asta? Dar, de fapt, nici nu mă aşteptam la ceva mai original”. „auzi, domnişoară, nu pune multe întrebări, mai bine ţi-ai vedea de drum, căci escorta este în preajmă şi nu vreau să primesc mustrare de la superiorii mei”.


„Aha, e vorba de o escortă, de nişte oficialităţi de rang boieresc. Păi, da cum să nu, că de altfel nu se mai punea aşa ţara la cale” , interveni ca din senin o trecătoare. „noi nu ne vedem capul de sărăcie, da  guvernarea are chef de oaspeţi, ripostă bătrîna, în timp ce la doi paşi  o cetăţeancă şi mai indignată încercă să se facă auzită: „Îmi spune şi mie cineva cînd se va sfîrşi tot circul ăsta?. O nedrepate mai mare nici ca se putea: străzi blocate, trasee modificate, , transport public ce se mişcă cu viteza melcului, ambuteiaje, semafoare montate pe roşu, şi toate astea de dragul unui summit al prim-miniştrilor statelor CSI . Nu-i de ajuns că s-au alocat  60000 de lei pentru a le asigura combustibilul pe timpul şederii lor aici? Chiar  trebuie să-şi bată joc guvernarea de cetăţenii săi? Eu una vin de la serviciu, sînt istovită de puteri şi habar n-am cum o să ajung acasă. Stau în staţie de mai bine de o oră şi nici pomină de vreun mijloc de transport care să ducă în direcţia aeroportului”. La un moment dat, discursul femeii fu întrerupt de un semnal emis prin raţie: „5-4, Atenţie, ne apropiem de obiectiv… Fiţi gata”.


Toată suflarea din zonă înlemni la auzul sirenei. Un convoi din 3 automobile, dintre care unul al forţelor de ordine şi celelalte două ceva mai luxoase, cu geamuri din alea blindate, îşi fac apariţia în zonă, lăsîndu-i pe trecători cu gurile căscate de o parte şi de alta a trotuarului. Un agent de circulaţie trecu ţanţoş la datorie. În cîteva secunde, ospitalitatea şi devotamentul profesional se epuiză în vînt. Poliţistul îşi părăsi postul zgribulit de frigul de afară şi stînjenit de ochii întrebători aţintiţi asupra lui. „ „Vseo”, o trecut!!!, e timpul sa-mi iau tălpăşiţa din loc.”


Între timp, viaţa oraşului părea că îşi urmează cursul obişnuit, cu toate astea transportul public încă mai întîrzia în staţie, şoferii de maxi-taxi încă mai priveau stresaţi prin oglinda automobilului ca nu cumva  sa dea ochii cu vreun poliţist, gardul metalic încă mai stătea înălţat ca o fortăreaţă în preajma Grădinii Publice Ştefan cel Mare… şi numai o trecătorii îşi vedeau liniştiţi de drum. Pentru ei era o zi de 13, o zi de ghinion şi ghinionul ăsta se trăgea de la summitul CSI.
Cristina Popa

Toamna în Chişinău

Posted in Reportaj on Decembrie 6, 2008 by crinapopa

 sl3708522      

Am întîlnit-o în drum spre casă. Rece ca gheaţa, uşoară ca o pană, cu un roşu pal în obraji şi încreţită de frigul de afară, se lăsase pe creştetul meu cu toată fiinţa ei plăpîndă, cerşîndu-mi un surîs şi o vorbă de alinare. Am luat-o în palme, am privit-o în ochii ei de copil orfan şi am strîns-o la pieptul meu ca să-i redau bucuria de a trăi.
      În jur, doar ecoul tăcerii mai bîntuia de colo-colo, prevestindu-mi un început de Răpciune posomorît. Abia de-i mai simţeam pulsul.  Era pe moarte. Udată, pînă în măduva oaselor de lacrimile nude ale cerului, mă privea cu nesaţ, aşteptînd să o recunosc. Am sfredelit-o cu privirea, din creştet pînă în tălpi, dar tot o străină îmi părea. Nu aveam de unde să o ştiu, pentru că veneam din lumi diferite: Eu – de pe pămînt, Ea – dintr-o altă dimensiune.
     Mi-am aţintit ochii spre cer, în speranţa că voi găsi un răspuns la toată neliniştea mea, dar vălul de cenuşă dormea buştean în somnu-i de hibernare. Şi nici soarele nu era de găsit. Îşi luase de ceva timp viza către ţările calde şi acum, probabil se desfăta pe meleaguri exotice.
    În văzduh, mirosea a singurătate, igrasie, boală… Mă exilasem într-un deşert de verdeaţă veştedă – zdrenţuită, din preajma  catedralei , pe o bancă dosită undeva la umbra falnicilor brazi al căror parfum îmi îmbăta mintea cu gînduri negre. Cu un zîmbet triumfător pe buze, încercam să alung capriciile vremii, în timp ce şuviţa ruginie, desprinsă din cosiţele de aur ale toamnei, mi se cuibărise pe braţe, în încercarea de a se ascunde de ghearele ascuţite ale rafalelor de vînt. Toată suflarea din împrejurimi dormea dusă: şi pomii dezgoliţi, şi firile palide de iarbă şi armonia de culori din clumbe şi falnica clopotniţă din dreptul Arcei de Triumf, toate astea căzuseră într-un butoi de melancolie, fiind deşteptate, din cînd în cînd de serenada tristă a vîntului hoinar, ce umbla ca un bezmetic pe stradă, şuierînd în stînga şi în dreapta, întocmai ca un flăcău ce se duce pe înserat la fete.
   În scuar, un stol de porumbei se prinseră într-o horă a dragostei şi a păcii. Îi privesc cum se înalţă în văzduh, printre picurii paşnici de ploaie: 1, 2, 3, 5, 7, 14, …. Sînt aşa de mulţi şi de drăgălaşi, încît îţi vine să-i mănînci. Roiesc de colo-colo ca nişte copii ghiduşi şi nu se zgîrcesc să dăruie trecătorilor zgribuliţi de ploaie şi frig, o felie din bucuria lor zilnică. Pentru ei fiece clipă e trăită la înălţime, pentru ei pişcăturile gerului sînt o nimica toată, cît timp îi încălzeşte dragostea şi prietenia.
Mă las furată de jocul lor pentru cîteva minute şi ca prin minune uit de toată starea asta de nevroză ce mă înconjoară şi toată pustietatea din preajmă mi-o închipui înveşmîntată într-o cascadă de frunze aurii, parcă-parcă rupte din soare sau dintr-un lan văratic de grîu.
    Ca o bătaie la uşă, cîţiva paşi neobosiţi rătăcesc pe cărarea alăturată, revoltaţi şi plictisiţi de mutrele oţetite ale norilor. Ecoul lor îmi stăruie şi acum în minte: „Of, aş da zece toamne pe o singură vară, una singură, însă dătătoare de viaţă, cu un cer senin, cu soare şi adieri paşnice de vînt, cu vacanţe şi porţii de somn pe săturate. Ah, de-ar fi totul după voia noastră …”, o voce zgribulită  se auzi pe o cărare alăturată.
 Pentru ceva timp, îmi învălui sufletul în dulceaţa acestor gînduri şi-mi las amintirile să mă năpădească ca nişte cete de barbari, în speranţa că toamna din acest an, nu-şi va ţine întotdeauna surîsul ascuns la fundul buzunarului, umplîndu-ne ochii cu amărăciune şi monotonie.
Pe braţe, frunza desprinsă din şuviţele ei, îşi aşteaptă cu îngrijorare ultima suflare, ultimul zbor pe aripi de vînt, ultimul gînd pentru ziua de mîine… În toată ploaia asta de culori tomnatice, mi-am împletit strîns mîinile cu mîinile ei, ne-am îmbrăţişat într-o privire lacomă şi dînsa mi-a şoptit: „A venit toamna. Primeşte-o în viaţa ta odată cu sufletul meu. Gustă din bucuriile ei prin amintirile care te leagă de mine, admiră-i frumuseţea prin trupul meu, cîntă-i durerea prin liniştea ochilor mei. Lasă anotimpul dragostei să intre în casa sufletului tău şi nu te întrista cînd sub pleoapele mele voi îngropa mica noastră prietenie. Cu tine rămîn cetele de nori prăfuiţi, adierea vîntului, stropii de ploaie… Cu tine rămîne inima mea…”
    Un zîmbet modest i-a mijit în colţul gurii, au urmat cîteva clipe de tăcere după care un oftat îndurerat i-a sfîşiat sufletul. Se stinsese şi-n urma ei, totul era îndoliat, dar nu şi inima mea, pentru că acel început de răpciune însemna o nouă viaţă, o viaţă în care m-am regăsit pe mine însumi după atîţia ani de rătăciri, o viaţă mi-am recăpătat bucuria de a trăi şi încrederea în faptul că frumuseţea o poţi găsi şi-n lucruri triste, că dragostea şi prietenia ne vor salva de durere. Eram în cea de-a 17 –cea zi de toamnă, cînd pentru prima dată mă îndrăgostisem de singurătate …

Cristina Popa