Toamna în Chişinău

       

Am întîlnit-o în drum spre casă. Rece ca gheaţa, uşoară ca o pană, cu un roşu pal în obraji şi încreţită de frigul de afară, se lăsase pe creştetul meu cu toată fiinţa ei plăpîndă, cerşîndu-mi un surîs şi o vorbă de alinare. Am luat-o în palme, am privit-o în ochii ei de copil orfan şi am strîns-o la pieptul meu ca să-i redau bucuria de a trăi.
      În jur, doar ecoul tăcerii mai bîntuia de colo-colo, prevestindu-mi un început de Răpciune posomorît. Abia de-i mai simţeam pulsul.  Era pe moarte. Udată, pînă în măduva oaselor de lacrimile nude ale cerului, mă privea cu nesaţ, aşteptînd să o recunosc. Am sfredelit-o cu privirea, din creştet pînă în tălpi, dar tot o străină îmi părea. Nu aveam de unde să o ştiu, pentru că veneam din lumi diferite: Eu – de pe pămînt, Ea – dintr-o altă dimensiune.
     Mi-am aţintit ochii spre cer, în speranţa că voi găsi un răspuns la toată neliniştea mea, dar vălul de cenuşă dormea buştean în somnu-i de hibernare. Şi nici soarele nu era de găsit. Îşi luase de ceva timp viza către ţările calde şi acum, probabil se desfăta pe meleaguri exotice.
    În văzduh, mirosea a singurătate, igrasie, boală… Mă exilasem într-un deşert de verdeaţă veştedă – zdrenţuită, din preajma  catedralei , pe o bancă dosită undeva la umbra falnicilor brazi al căror parfum îmi îmbăta mintea cu gînduri negre. Cu un zîmbet triumfător pe buze, încercam să alung capriciile vremii, în timp ce şuviţa ruginie, desprinsă din cosiţele de aur ale toamnei, mi se cuibărise pe braţe, în încercarea de a se ascunde de ghearele ascuţite ale rafalelor de vînt. Toată suflarea din împrejurimi dormea dusă: şi pomii dezgoliţi, şi firile palide de iarbă şi armonia de culori din clumbe şi falnica clopotniţă din dreptul Arcei de Triumf, toate astea căzuseră într-un butoi de melancolie, fiind deşteptate, din cînd în cînd de serenada tristă a vîntului hoinar, ce umbla ca un bezmetic pe stradă, şuierînd în stînga şi în dreapta, întocmai ca un flăcău ce se duce pe înserat la fete.
   În scuar, un stol de porumbei se prinseră într-o horă a dragostei şi a păcii. Îi privesc cum se înalţă în văzduh, printre picurii paşnici de ploaie: 1, 2, 3, 5, 7, 14, …. Sînt aşa de mulţi şi de drăgălaşi, încît îţi vine să-i mănînci. Roiesc de colo-colo ca nişte copii ghiduşi şi nu se zgîrcesc să dăruie trecătorilor zgribuliţi de ploaie şi frig, o felie din bucuria lor zilnică. Pentru ei fiece clipă e trăită la înălţime, pentru ei pişcăturile gerului sînt o nimica toată, cît timp îi încălzeşte dragostea şi prietenia.
Mă las furată de jocul lor pentru cîteva minute şi ca prin minune uit de toată starea asta de nevroză ce mă înconjoară şi toată pustietatea din preajmă mi-o închipui înveşmîntată într-o cascadă de frunze aurii, parcă-parcă rupte din soare sau dintr-un lan văratic de grîu.
    Ca o bătaie la uşă, cîţiva paşi neobosiţi rătăcesc pe cărarea alăturată, revoltaţi şi plictisiţi de mutrele oţetite ale norilor. Ecoul lor îmi stăruie şi acum în minte: „Of, aş da zece toamne pe o singură vară, una singură, însă dătătoare de viaţă, cu un cer senin, cu soare şi adieri paşnice de vînt, cu vacanţe şi porţii de somn pe săturate. Ah, de-ar fi totul după voia noastră …”, o voce zgribulită  se auzi pe o cărare alăturată.
 Pentru ceva timp, îmi învălui sufletul în dulceaţa acestor gînduri şi-mi las amintirile să mă năpădească ca nişte cete de barbari, în speranţa că toamna din acest an, nu-şi va ţine întotdeauna surîsul ascuns la fundul buzunarului, umplîndu-ne ochii cu amărăciune şi monotonie.
Pe braţe, frunza desprinsă din şuviţele ei, îşi aşteaptă cu îngrijorare ultima suflare, ultimul zbor pe aripi de vînt, ultimul gînd pentru ziua de mîine… În toată ploaia asta de culori tomnatice, mi-am împletit strîns mîinile cu mîinile ei, ne-am îmbrăţişat într-o privire lacomă şi dînsa mi-a şoptit: „A venit toamna. Primeşte-o în viaţa ta odată cu sufletul meu. Gustă din bucuriile ei prin amintirile care te leagă de mine, admiră-i frumuseţea prin trupul meu, cîntă-i durerea prin liniştea ochilor mei. Lasă anotimpul dragostei să intre în casa sufletului tău şi nu te întrista cînd sub pleoapele mele voi îngropa mica noastră prietenie. Cu tine rămîn cetele de nori prăfuiţi, adierea vîntului, stropii de ploaie… Cu tine rămîne inima mea…”
    Un zîmbet modest i-a mijit în colţul gurii, au urmat cîteva clipe de tăcere după care un oftat îndurerat i-a sfîşiat sufletul. Se stinsese şi-n urma ei, totul era îndoliat, dar nu şi inima mea, pentru că acel început de răpciune însemna o nouă viaţă, o viaţă în care m-am regăsit pe mine însumi după atîţia ani de rătăciri, o viaţă mi-am recăpătat bucuria de a trăi şi încrederea în faptul că frumuseţea o poţi găsi şi-n lucruri triste, că dragostea şi prietenia ne vor salva de durere. Eram în cea de-a 17 –cea zi de toamnă, cînd pentru prima dată mă îndrăgostisem de singurătate …

Cristina Popa